„Nu sunt suficient de bun!” Este una dintre convingerile despre sine pe care le aud des în cabinet.
Uneori este spusă direct, alteori e ascunsă în spatele perfecționismului, al nevoii de a-i mulțumi pe cei din jur, al autocriticii sau al senzației că oricât ai face, tot nu e de-ajuns. În spatele ei, se află adesea răni mai vechi: stima de sine scăzută, o relație tensionată cu propria persoană și undeva la bază, un atașament nesigur.
Convingerea asta se întipărește în timp. Se formează în relațiile semnificative timpurii și își lasă amprenta asupra felului în care te privești, asupra valorii pe care ți-o atribui și asupra relațiilor pe care le construiești ca adult. Nu reflectă valoarea ta reală, însă devine adesea lentila prin care te privești. În copilărie, ai făcut tot ce știai pentru a înțelege lumea din jur și pentru a păstra legătura cu oamenii de care depindea supraviețuirea ta.
Copiii nu își pun la îndoială părinții. Se pun pe ei înșiși la îndoială.
Din primii ani de viață, căutăm un sens pentru tot ce ni se întâmplă. Când o experiență este dureroasă sau ne aduce confuzie, mintea are nevoie de o explicație. Un copil nu poate înțelege că un părinte e copleșit, că are propriile lui răni sau că pur și simplu nu știe cum să răspundă la o nevoie emoțională. E mult mai simplu din perspectiva unui copil, să tragă concluzia că problema este cu el.
Așa iau naștere convingerile dezadaptative: „Nu sunt suficient de bun„, „Sunt prea sensibil„, „Trebuie să fiu perfect„, „Nu ar trebui să am nevoie de nimeni„, „Nu merit.” La început au un rol de protecție, însă cu timpul, devin ochelarii prin care te vezi pe tine și lumea din jur.
Atașamentul sigur ne oferă primele repere despre cum arată acceptarea, sprijinul și valoarea personală
Psihiatrul Daniel Siegel vorbește despre patru experiențe fundamentale de care fiecare copil are nevoie, pentru a dezvolta un sentiment de siguranță în relație: să fie în siguranță, să se simtă văzut, să fie ajutat să se liniștească atunci când este copleșit și să poată avea încredere că adultul rămâne disponibil emoțional. Această experiență repetată stă la baza dezvoltării reglării emoționale și a unui sistem nervos care poate răspunde flexibil situațiilor de stres.
Dacă una dintre aceste nevoi n-a fost împlinită, e ușor să construiești, ca reacție, o poveste despre tine în care tu ești vinovat.
Strategiile care te-au protejat cândva pot deveni tiparele care azi te blochează:
- Perfecționismul învățat în familie se transformă de multe ori, într-o convingere rigidă că niciodată nimic nu e suficient, un mesaj care ajunge apoi peste tot: în cum privești un job, o relație, propria persoană. Nesiguranța, nevoia de aprobare, teama de expunere, toate pot porni de aici.
- Tristețea sau supărarea frecventă a celor care te-au crescut, te poate învăța, fără să fie exprimată în cuvinte, să te faci ”mic” ca să nu deranjezi
- Când adulții din jur priveau lumea ca pe un loc periculos, ai putut prelua aceeași lentilă: hipervigilență, evitare a oricărui risc și îngrijorare disproporționată pentru lucruri mărunte.
- Emoțiile care n-au avut voie să fie exprimate într-un mediu instabil, pot lăsa în urmă ideea că sentimentele trebuie ascunse, ca măsură de protecție.
Privite de aici, perfecționismul, nevoia de control sau dificultatea de a spune nu, nu mai sunt văzute ca neputințe. Sunt soluțiile pe care le-ai găsit atunci, ca să păstrezi apropierea și sentimentul de apartenență.
Relația cu tine se poate schimba
Ce ai trăit în copilărie nu e o sentință. Neuroștiința ne arată că creierul nostru își păstrează capacitatea de a crea conexiuni noi și de a integra experiențe relaționale diferite de cele care l-au format, iar sistemul nostru nervos poate reveni la o stare de siguranță, indiferent de câți ani au trecut.
Convingerile care s-au format în relațiile importante din copilărie au nevoie de experiențe relaționale noi, ca să se poată transforma. Într-o relație terapeutică sigură, ai șansa să înțelegi de unde vin tiparele tale, să vezi cu claritate cum îți influențează viața din prezent și să trăiești în cabinet, experiențe emoționale corective. Treptat, sistemul nervos învață că apropierea poate fi sigură. Că poți spune ce simți fără să te simți respins pentru asta. Și că valoarea ta nu se măsoară în cât faci sau în cât de bine te adaptezi la ce așteaptă alții de la tine.
Când această narațiune este în sfârșit văzută și spusă cu voce tare, ea ajunge în zona minții conștiente și poate fi privită cu mai multă înțelegere și mai puțină judecată. Încet, înveți să-i recunoști rolul, o lași să-și piardă din putere și construiești cu tine o relație bazată pe siguranță.
